He surtit perque feia sol, m’encanta la llum i la calor. Ric com un nen i deixo volar la imaginació. Disfruto conduint i se’m passa el mal de cap. Penso una mica en tu, m’imagino que estàs amb mi i fem un vol…se m’inunda la cara d’alegria.
Desprès he fet un café, a un lloc que m’encanta, llegint el diari i menjant un pastís boníssim, perfecte per començar el dia i per continuar somrient al sol, a tu, a la vida…
He sigut feliç per uns pocs moments i guardo aquests moments eternament dins meu. La felicitat està feta d’aquests petits instants, que començo a valorar cada vegada mes!
This year I’ve decided to share here the immoral beauty thoughts or moments of the day/week/month…Although time is short, I’ll try to update quite often
Today, it has been Neil Gaiman and his wishes for us on this New Year that has just started. The kind of words that make you say “why didn’t I think of this first?” It made my day and here it is for you!
“Make New Mistakes. Make glorious, amazing mistakes. Make mistakes nobody’s ever made before. Don’t freeze, don’t stop, don’t worry that it isn’t good enough, or it isn’t perfect, whatever it is: art, or love, or work or family or life.
I will always remember the laughters with my friends, the summer holidays in Croatia and Romania, the trips abroad meeting new people, the theatre plays with all my lovely colleagues from Girona (quins records de Bulgaria), the theatre classes until midnight sometimes and all the jokes and fun, the great people in my life and how they helped me, the new ones I met and changed something in me, the short time spent with my parents, al the sensations and emotions on stage, all the love and care I received and gave. I WISH YOU ALL TO HAVE AT LEAST A TINY BIT OF ALL THIS IN 2012 – FRIENDS AND GREAT MEMORIES. AND TO LEAVE ALL THE BAD MOMENTS BEHIND. Happy New Year!
E noapte cu luna plina, care abia se intrevede printre norii iviti odata cu lasarea serii. Se vad lumini la geamuri, in curti s-au aprins beculetele brazilor, iese fum pe cate-un cos, desi nu e foarte frig inca…Si totul e inconjurat de lumina portocalie a lunii, care te invaluie, te poarta intr-o poveste sau te face sa regreti ca nu traiesti nici una, te intristeaza, te bucura, iti strabate gandurile si te epuizeaza.
Pe cat e de frumoasa, pe atat e de ingrata luna asta. Ai privi-o ore in sir, strabatand cu ea universul pe care ti-l infatiseaza, sau ai vrea sa fugi de ea, de influenta malefica, de tumultul pe care ti-l transmite, de frustrari, de revolta, de lacrimi. Nu e doar un disc perfect rotund care te absoarbe prin perfectiune, ci e expresia tuturor gandurilor tale contradictorii, intr-o noapte de decembrie, cand nici sa strigi nu mai ai putere. E un patefon stricat, la care insisti sa pui discul in virtutea inertiei. E dorinta de a scapa sau de a urla lumii intregii ce ai in suflet. Dar nu e si calea…
Te-as lua de mana intr-o noapte ca asta, doar sa-mi stai alaturi. Sa ne plimbam pe-o strada cu multe lumini si in capat sa se intrezareasca luna, sa fugim razand spre ea, sa ne ascundem, sa ne jucam, sa mergem unul langa altul, mai incet, mai repede, veseli, seriosi, sa ne pierdem si sa ne regasim mereu sub o raza de luna. Sau langa un felinar vechi, de poveste. Povestea noastra, de iarna, cu luna plina, cu rasete si joc, cu priviri, fara limite, fara reguli, fara ceilalti.
Poate, vreodata, intr-un alt anotimp, cu alta luna…Acum pare doar o poveste, si e prea departe. Dar povestile pot deveni realitate, atunci cand visezi pana la cer!
De pe 28 pana pe 2 am fost in Bucuresti, la FNT – Festivalul National de Teatru E un MUST pe agenda mea culturala in fiecare an. De fapt, mint. E mai mult decat un eveniment pe agenda culturala, e o nevoie sufleteasca, e bucuria de a respira atmosfera de festival cu trupe romanesti, e inima care tanjeste sa vada actorii romani pe scena, e iluzia spectacolelor memorabile, care sa te emotioneze si sa te poarte cu ele in alte universuri, e o legatura pe viata, de la suflet la suflete…
Revin cu impresii la cald(utz) Intre timp, puteti sa urmariti galeriile foto de la evenimente.
No existeix l’amor feliç. Tu l’as voulu, George Dandin! Alors, en avant!, diu Lina Bögli al llarg del seu recorregut pel mon i pel camí cap a la trobada d’ella mateixa. Lina Bögli va viure a Suïssa entre 1858 i 1941, excepte els 10 anys que va emprendre l’audaç viatge per conèixer el món (USA, Canada, Samoa, Hawaii, Nova Zelanda, Australia), amb només 1400 francs a la butxaca. En l’espectacle dirigit per CristophMarthaler, pren vida amb la precisa interpretació de Catriona Guggenbühl i aconsegueix quedar-se amb tots nosaltres per les seves gestes i manera de fer i ser.
Abans de que l’espectacle comenci, n’hi han dos actors que ja estan en escena, marcant un espai predeterminat, d’on Lina Bögli vol sortir a qualsevol cost, però que la seguirà en cada moment del seu viatge i que es reflectirà en tots els nous mons que estan per conèixer. Marthaler ens proposa un tipus de teatre en teatre, on la personalitat de Lina es veu dividida en varies veus, que transmeten les seves vivències, angoixes, i que al mateix temps son peons del destí que es creuen en el seu trajecte.
A primera vista, el muntatge d’en Marthaler manca d’emoció i sembla extret d’un rellotge suïs: cadires de fusta, dos pianos, el narrador principal (que apareix sota el personatge de l’home del telediari), una taula de despatx i cortines beiges. En aquesta escenografia austera els somnis de Lina Bögli prenen volada i aconsegueix ser mestre, aquí es turmenta pensant en l’oficial polones, amb qui no es pot casar per raons politiques i econòmiques. És aquí on trenca els esquemes de tota una época i decideix surtir de Suïssa per conéixer el món durant 10 anys. Fuig del seu amor i sense adonarse’n es rendeix davant el destí. Un destí que, malgrat les oportunitats que li ofereix i les belleses que li permet veure, li farà sempre recordar la seva Suïssa. 10 anys desprès, a l’estació de tren, l’oficial polonès la seguía esperant i li va tornar a demanar que es cases amb ell. Ara, amb el nou bagatge cultural i tots els horitzons del món oberts a ella, Lina Bögli el va rebutjar, per viure la seva plena independència. Parafrasejant a Wittgenstein, els límits de la seva personalitat eren els límits de la seva felicitat…
Lina Bogli
Malgrat un final no feliç, l’espectacle és interessant a l’hora de deixar-nos descobrir el raonament interior de Lina Bögli, que en cap moment es permet distreure’s del seu objectiu final – conèixer mons i cultures noves – quan el personatge del telediari passa a la noticia sobre el polonès, el gran amor de la seva vida, ella corre i para la ràdio de cop. Els únics moments de relaxació que es permet són l’enyorament de Suïssa, la cel•la matrix que li configura tot el sistema de pensar i actuar. Potser per això ha pogut ser única i ha donat possibilitat a que es realitzin espectacles a partir de la seva historia.
Lina Bögli i l’espectacle de Marthaler també ens parlen de la generositat. Les veus narratives que l’envolten, a l’hora els seus alumnes o el seu subconscient, creixen i expressen la seva força a partir de la gentil i afectuosa Lina, que els cuida sempre. Cap al final de l’espectacle, rep una carta anunciant-li la mort del seu antic amor. Encara em segueixen les seves paraules: potser li feiem falta al món separats….
am fost sa vad Faust, in regia lui Silviu Purcarete, la Bruxelles. In ultima seara. Erau in sala si Nicolae Prelipceanu, Emil Hurezeanu si…Jose Manuel Barroso. Da, Presedintele Comisiei Europene. A zambit, a fost concentrat, a aplaudat si apoi a mers la cabine sa felicite actorii. M-am simtit tare bine pentru asta.
Dar cel mai bine m-am simtit datorita spectacolului si a actorilor. Ofelia Popii este o minune versatila, care duce aproape tot greul spectacolului. Iar lumina si bucuria din ochii ei de la aplauze, sunt nepretuite. Deocamdata, mi-e greu sa scriu, voi incerca sa revin cu detalii despre spectacol si despre Bruxelles
I haven’t written in a long time…I hope to be back soon. Until then, I’ve discovered this beautiful interpretation of Charles Trenet‘s song, Que reste-t’il de nos amours, by the one and only, Dalida! Enjoy
PS – Now I am taking canto lessons and I am reahearsing one of her songs, Come prima!
Marius Manole nu mai scrisese de foarte mult timp pe blogul lui. Azi are un post nou – despre situatia de la Teatrul “Maria Filotti” din Braila. E trist, tare trist. De fapt, nici macar atat – e jenant, doare, si da, iti vine sa plangi ca traiesti intr-o tara in care pe cultura nu se dau nici doi bani si nimeni nu arata nici cel mai mic interes.
De cateva saptamani urmaresc articolele din presa, comment-urile de la Petitia Online creata, parerile iubitorilor de teatru, pe Facebook…Pe hartie sau pe suport electronic, toti suntem plini de idei si avant, am fugi la Braila in doi timpi si trei miscari ca sa ne manifestam, am muta muntii din loc. Dar, la momentul adevarului, oare cati ne-am mobiliza, realmente?
Nu mai traiesc de cativa ani in Romania, dar vin des. Si de fiecare data ma doare din ce in ce mai mult. Pentru ca nu e respect pentru nimeni si nimic, pentru ca educatia si cultura sunt privite cu dispret, pentru ca daca te intereseaza teatrul sau lectura sau cultura in genere pari un snob sau un freak, pentru ca nu mai sunt repere, pentru ca oamenii misto nu au recunoasterea pe care o merita…Traiesc intr-o tara unde oamenii ies in strada si organizeaza adevarate tabere de indignati in pietele din principalele orase, unde s-a incercat blocarea unui Consiliu al Parlamentului, unde, bref, se iese masiv in strada. La noi, se pare ca nu mai exista forta, nu mai exista demnitate – acceptam cu placere orice nedreptate, nu mai e apetenta pentru nimic? Doar pentru indiferenta? As vrea sa cred ca nu!
Teatrul Maria Filotti din Braila e un loc special, cu actori frumosi si indragostiti de profesia lor, cu spectacole premiate international, cu adolescenti si tineri care merg(eau) saptamanal la teatru, cu un aer de poveste, cu magie….Si toate sunt pe cale de disparitie pentru ca la conducere e, ca in atatea cazuri, persoana nepotrivita. Cineva pentru care nu arta conteaza, ci doar ambitiile personale. Se pierde o institutie, se pierd emotii, se pierd sali pline de spectatori incantati si transformati de adevarul unor spectacole, se pierde sansa de a da unor copii o educatie culturala, se pierd destine, se pierde speranta. Oare chiar nu putem sa facem nimic? Eu cred ca da. Cu mult efort, cu batut la usi, cu indarjire, cu dragoste nebuna de meserie, cu seriozitate, cu sclipire in ochi si cu determinare.
PPS – Cand am fost la “Maria Filotti”, am facut cateva poze in foyer. Una din ele este cea de mai jos – sper din tot sufletul sa ramana doar un decor original!
Am inceput dimineata cu melodia asta. Mi-er dor de ceva sau de cineva, probabil. Apoi a urmat ritualul multor altor duminici: libraria de unde iau ziarul, unde imi place sa stau minute in sir, mirosind paginile cartilor, rasfoind ziarele si suplimentele lor sau cautand coperte atragatoare. Urmeaza cofetaria, unde imi place sa vad o familie intreaga muncind. E o afacere de-o viata, cu traditie in oras, unde muncesc mama si toate fetele, caci tatal nu mai e. In vitrina, azi statea o tarta cu zmeura care m-astepta doar pe mine
M-as fi intors acasa pentru ca era foarte cald. Dar in acelasi timp vroiam sa simt soarele, sa m-ascund la umbra unui copac, vorba cantecului, sa scriu, sa fiu eu cu mine, sa ma pierd in avalansa de ganduri si sentimente care ma incearcau. Si m-am oprit in parc. La umbra, la sunet de fantani ce alungau macar putin arsita, la miros de mare, adus probabil de mine in suflet de ieri, de la plaja…
Citeam si ascultam sunetul apei, cautam umbra in coltul mesei, fugind de soarele ce aparea printre frunze si ma uitam cu jind la ratustele de pe lac – o ratusca si cei opt puiuti ai ei. De pe pietre au sarit tzup in lac, urmarind-o mereu cu atentie pe mami. La un moment dat, unul din ei se ratacise, dar mama rata l-a readus repede in grup. Si atunci am simtit ca mi-e dor de prieteni dragi langa mine, de parinti, de rasete in miez de noapte, de povesti frumoase, de vacante la mare, de tine, poate.
Da, cu siguranta mi-e dor si de tine. Ti-ar fi placut in parcul asta. Ai fi stat langa mine la masa, am fi ras, mi-ai fi zambit, m-as fi fastacit…Apoi ne-am fi ridicat de la masa, m-ai fi luat de mana si am fi fost doar noi, singuri in parc si in lume, impreuna…
It made my day and here it is for you!
E un MUST pe agenda mea culturala in fiecare an. De fapt, mint. E mai mult decat un eveniment pe agenda culturala, e o nevoie sufleteasca, e bucuria de a respira atmosfera de festival cu trupe romanesti, e inima care tanjeste sa vada actorii romani pe scena, e iluzia spectacolelor memorabile, care sa te emotioneze si sa te poarte cu ele in alte universuri, e o legatura pe viata, de la suflet la suflete…
