De la cutia toracica la papusa Rodica

Ieri scriam pe Facebook ca cel mai frumos lucru din teatru sunt repetitiile (veneam de la prima zi de repetitii pentru un mini spectacol de inaugurare a anului universitar). Si e atat de adevarat…

In fiecare zi incepem cu cateva exercitii de incalzire (ceea ce ar trebui sa faca, dupa mine, orice profesor sau regizor). Azi, toti intinsi pe sol, exercitiul cu mingea – trebuie sa stam 5 minute cu mingea pe fiecare dintre chakre, pentru a elibera tensiunile si a deschide cat mai mult spatiul toracic. Ei bine, nu stiu cat am lucrat spatiul toracic azi, dar fosele nazale sigur s-au deschis 🙂 Nu eram pentru prima oara in sala respectiva si nici nu stateam prima oara pe jos, insa mirosul parchetului a produs declicul amintirilor.

Intr-o secunda eram in sufrageria bunicii, sufrageria cu biblioteca plina de carti din post-ul anterior. Si mirosea a lemn vechi si a tei, de la pungile unde bunica punea la pastrare flori de tei. Se auzea parchetul scartain putin si hop, eram in patul cu perne imense, unde imi placea sa dorm dupa-masa. Apoi, dintr-o data, m-am revazut cuibarita in vitrina din mijloc, temporar depozitata acolo, motiv pentru care avea rafturile scoase. Probabil aveam vreo 10 sau 11 ani si imi placea sa ma asez acolo sa citesc. Intr-o zi am luat “Viata pe un peron” din biblioteca, dar m-a vazut buni si a spus ca inca e devreme sa citesc cartea respectiva si mi-a dat alta. Nici pana azi nu am reluat “Viata pe un peron…”. Si nici buni nu mai este…

Ceilalti continuau exercitiul (si eu, dar in virtutea inertiei, probabil), iar eu eram calator in amintirile mele din copilarie. In sufragerie mai era si o canapea, unde statea mereu Rodica (papusa mamei, mereu imbracata frumos si aranjata, pe care bunica nu mi-o lasa niciodata, pentru ca, spunea ea, as fi stricat-o) si…sticlele de bulion. Da, dupa ce facea bulionul, bunica il punea pe canapea intre perne cateva zile inainte sa il duca in debara. In partea opusa, era un birou de lemn masiv, acoperit de un geam masiv, pe care statea un album cu picturi de Manet. Probabil de atunci, in mod inconstient, mi s-a conturat pasiunea pentru impresionisti in pictura si realisti in literatura, cine stie…

As mai fi hoinarit multa vreme prin sufrageria bunicii, care este si astazi, pentru mine, unul dintre universurile copilariei mele si care adaposteste atatea nazbatii, sentimente si lucruri inca nerostite. Dar se terminase si exercitiul, erau prea multe si triste amintirile si trebuia sa incepem sa recitam. Asa ca am scos mingea de sub spate si, incet, din pozitie de fetus, m-am ridicat si…gata.

Probabil ca asemenea declicuri se intampla si altora sau in alt fel, dar teatrul are in el ceva intr-adevar indescriptibil. Repetitiile si mai mult, pentru ca esti alaturi de colegi, esti in acelasi timp cu ei si ii asculti, dar esti la fel de conectat si cu tine, ai posibilitatea unei maxime sinceritati si iti oferi sansa unei confesiuni. De ce am scris toate astea? Din dragoste de teatru si din putin egoism, asumat, ce-i drept, caci scrisul e o terapie tare eficienta cand navalesc astfel de amintiri.

Lui buni ii placea tare mult cantecul asta si cred ca e destul de potrivit…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s