Bonsoir, Françoise!

Astazi si toata saptamana trecuta mi-a placut nespus Françoise Sagan. Am terminat de curand Cele mai frumoase amintiri, a doua carte de-a ei pe care am citit-o, dupa Bonjour, tristesse. O incepusem acum mai mult de un an, cred, in avion, intorcandu-ma la Barcelona. M-a atras inca de la inceput, dar, intervenind alte lecturi, obligatorii, pe parcurs, am abandonat Cele mai frumoase amintiri. Am reluat toamna aceasta si e o carte pe care as vrea sa o citeasca toti care ii iubesc pe artisti, iubesc teatrul, dansul, care sunt avizi dupa nebunia frumoasa a mintilor stralucite.

Cele mai frumoase amintiri e o cursa pe un bulevard in miez de noapte, e goana printre celebritati si micile lor secrete sau tabieturi, e obscen de autentica si respira viata prin fiecare rand. Cele mai emotionante intalniri sunt, poate, cele cu Nureiev sau cu Sartre, pe care Sagan ii descrie cu nespusa blandete si forta, in acelasi timp, ilustrand schimbarea profunda pe care intalnirea cu ei a produs-o in sufletul sau:

“Dar daca ar trebui sa caut o definitie pentru barbatul acesta (Nureiev-n.a), sau, mai exact, sa gasesc o atitudine care sa-l defineasca in ochii mei, atitudine simbolica, n-as gasi nici una mai buna decat aceasta: un barbat pe jumatate gol in colantii sai, solitar si frumos, inaltat pe varfurile picioarelor si contempland intr-o oglinda patata, cu o privire mefienta si fascinata, reflectia Artei sale (Sagan, 122).

“N-am sa-mi revin niciodata, cred cu adevarat asta, de pe urma mortii sale. Caci, ce sa fac cateodata? Ce sa gandesc? Doar acest om rapus de-o moarte fulgeratoare mi-ar fi putut spune, doar pe el as fi putut sa-l cred. Sartre s-a nascut la 21 iunie 1905, eu la 21 iunie 1935, dar nu cred – si nici n-o doresc, de altfel – nu cred ca voi petrece inca 30 de ani fara el pe aceasta planeta” (Sagan, 157).

Françoise Sagan

Françoise Sagan

In finalul cartii mentioneaza lecturile care i-au marcat viata si face o pledoarie pentru bucuria de a citi si dependenta aproape bolnavicioasa de scris. Dar pasajul care ma urmareste de zile in sir e altul, pentru forta de a interoga multe din axiomele dupa care ne ghidam:

“Nu ca ar fi atat de important:soarele-i aici, in palma mainii mele, si intind masinal aceasta palma spre el, dar fara s-o inchid. Asa cum nu trebuie sa incercam sa pastram timpul si dragostea, nu trebuie sa incercam sa pastram nici soarele, nici viata. Cobor catre oameni care rad, oameni care uita, oameni pregatiti sa plece mai departe, spre un altundeva, un oriunde, dar un altundeva care ar semana cu aici, sau care ar incerca sa semene, si care n-ar izbuti niciodata pe de-a-ntregul” (Sagan, 143).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s