Festivalul National de Teatru in opt spectacole si o conferinta

Duminica trecută s-a încheiat cea de-a douăzecea ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Ultimele spectacole: Viaţa binecuvântată a lui Bess şi Regele moare, mult-aşteptatul final marca Purcărete. După 3 ani în care nu am mai putut asista la (aproape) întregul Festival, la ediţia aceasta aniversară şi la finalul de mandat al Cristinei Modreanu am semnat prezent. FNT 2010 a însemnat pentru mine 8 spectacole şi o conferinţă, confirmări ale unor afinităţi pe care deja le aveam pentru anumiţi actori sau regizori, reîntâlniri în foaier cu prieteni pe care nu i-am văzut demult şi frânturi de conversaţii cu actori, ipostaze şi instantanee memorabile. Pentru că mi-e drag evenimentul şi pentru că e unul din puţinele momente când, pare-se, lumea teatrală se adună pentru o săptămână, am decis să scriu, pe scurt, despre ce s-a întâmplat în teatre în şapte zile de Festival.

Primul spectacol vizionat a fost şi cel care a deschis Festivalul, Măsură pentru măsură. Rezumând, a fost peste măsură de lung şi fără măsură de amestecat?!?! Nici nu ştiu ce cuvant să găsesc. S-au şi scris deja atâtea… cred că e printre piesele despre care s-au scris cele mai multe cronici până acum. Cronicari 0 – Matthias Langhoff 1, căci e mai bine să se vorbească de rău despre ceva, decât deloc. Plecând de la ideea petrecerii lui William Shakespeare alături de curve, călugăriţe, popi şi perverşi, montarea eşuează prin faptul că vrea să fie toate la un loc şi în final e prea puţin din fiecare sau nimic. Simboluri amestecate, atmosferă de cabaret şi cântece live, care nu făceau decât să lungească spectacolul, fără să transmită nimic concret, mici şopârle în româneşte cu mesaj spre Preşedinte şi spre politica actuală de la noi….Un fel de varză cu de toate, de la care pleci cu amintirea unor actori minunaţi, de care îţi pare rău că nu au fost cu adevărat valorificaţi în acest spectacol. Aşadar, bravo Bogdán Zsolt, Andrasz Háthazi, Anikó Petho şi tuturor celorlalţi din distribuţie.

Masura pentru masura - foto Florin Biolan FNT

Masura pentru masura - foto Florin Biolan FNT

Tocmai pentru că sunt atât de buni şi dedicaţi profesiei lor, strălucesc în toate spectacolele. Ca şi în Strigăte şi şoapte, în regia lui Andrei Şerban. Prima oară “l-am întâlnit” pe Andrei Şerban în Purificare şi de-atunci am rămas fascinată de universul său. Au fost şi elemente pe care le-am dezavuat din acea montare, dar forţa regiei lui Şerban, nebunia şi autenticitatea frustă în care te ia cu el şi trăirile atât de radicale la care te supune, sunt suficiente ca să mergi mai departe după el. Strigăte şi şoapte e un spectacol ce te cuprinde cu totul, ca spectator. Începe cu un ritual de trecere în lumea teatrului şi a jocului. Suntem în antecamera scenei sau parcă stăm la regrupare odată cu actorii, aşteptând şi noi să intrăm în scenă. Bogdan Zsolt e amfitrionul şi ni-i prezintă pe rând. Apoi suntem transpuşi în lumea filmului bergmanian prin plasarea tuturor spectatorilor fix în decor. Gradenele nu sunt separate de scenografie, ci privim spectacolul de dinăuntru, suntem parte integrantă din crochiul reprezentaţiei. Ideile şi montarea lui Andrei Şerban au efect de poveste cu final deschis, în care tu pleci acasă şi te tot gândeşti la ce ai trăit, la imaginile vizuale impregnate pe retină şi în suflet (Pieta surprinsă de imaginea sorei bolnave, căreia îi alină suferinţa dădaca sau momentul când celelalte surori o spală pe Agnes şi imaginea aminteşte de un Iisus abandonat, căruia doar Maria Magdalena mai venea să îi spele picioarele).

Strigate si soapte - foto Istvan Biro FNT

Strigate si soapte - foto Istvan Biro FNT

Stai în sală şi parcă îţi îngheaţă sufletul în loc. Singurătate, solitudine, incapacitatea de a comunica sentimentele dusă până la extrema de a fi incapabil să mai trăieşti ceva, asta e ceea ce marchează montarea lui Andrei Şerban. Pornind de la filmul lui Ingmar Bergman, transpunerea în teatru capătă, prin mutarea alegoriei pe scenă, acelaşi impact dat de forţa momentului imortalizat pe cameră. Bogdán Zsolt le “filmează” pe actriţe la repetiţii, iar reuşita lor e că redau cu o precizie de invidiat instantaneul peliculei. Strigătele şi soaptele din titlu sunt ale lor, scrie Andrei Şerban în programul spectacolului. Sunt şi ale noastre, căci, în scaunul roşu al decorului ne zbatem şi noi, pentru un moment din spectacol, între moartea fizică şi dispariţia capacităţii emoţionale. Am vrea să debarasăm de balastul social acumulat şi să facem loc trăirilor intime, iar la vederea durerii în stare pură din scenă, parcurgem alături de cele trei surori drumul de la joacă la ură, de la ipocrizie la explozia necontrolată a sentimentelor cimentate, de la viaţă la moarte, de la vis la realitate.

Strigate si soapte - foto Daniela Dima FNT

Strigate si soapte - foto Daniela Dima FNT

Poate momentul culminant al spectacolului şi, în esenţă, lecţia de viaţă şi teatru a montării şi a întregului FNT, e când Agnes, sora bolnavă, trece de la un capăt la celălalt al scenei, uitându-se fix în ochii noştri şi întinzându-ne mâna. Ne vorbeşte despre importanţa prieteniei şi a faptului de a fi în legătură. Ar fi putut să tacă, aveam intensitatea privirii şi gesturilor ei, care făceau mai mult decât toate cuvintele. În spatele ei, s-a proiectat, apoi, următorul text: în fiecare dintre noi există o parte de Dumnezeu, iar în anumite momente suntem capabili să captăm un semn. Cred că “Strigăte şi şoapte” ne-a făcut, măcar pentru două ore, mai apropiaţi de semnele din jurul nostru, pe care, inconştient, le-am cunoscut într-o seară de toamnă.
Într-un festival naţional, e greu să nimereşti numai la spectacole care să te emoţioneze, să îţi transmită un mesaj sau de la care să percepi măcar intenţia regizorală, care trebuie să existe, cel puţin teoretic, pentru a sparge coduri, a demonta mentalităţi, a-ţi da de gândit, în definitiv.

Din seria una caldă, una rece, urmează Dibuk, în regia lui Krysztof Warlikowski. Un spectacol premiat la Avignon şi cu un CV bun în spate. Dar o montare ce nu emoţionează şi nu trece bariera publicului. Găselniţa regizorală de a vorbi despre Holocaust prin intermediul lui dibuk – spiritul unei persoane care a murit şi care se întoarce în corpul cuiva drag pentru a împlini promisiuni, visuri, dorinţe nerealizate – avea toate şansele de a crea o montare în cheie hermeneutică. Dar ce se întamplă cu Dibuk e ca trenează în multe scene, se declină în prea multe planuri epice, dezbracă personaj după personaj (în sensul propriu) fără o motivaţie sau obligaţie aparente.

Dibuk  - foto Florin Biolan FNT

Dibuk - foto Florin Biolan FNT

Următorul spectacol, în ordinea stabilită înainte, trebuie să fie “cald”. Ei bine, a fost de-a dreptul fierbinte. A fost Herr Paul, în regia lui Radu Afrim. Ca şi în cazul lui Andrei Şerban, e un alt univers, e un regizor care vine cu ceva de spus, care ne duce pe insula Afrim cu fiecare spectacol. Ca să îţi placă sau nu montările lui, nu ai nevoie sa vizionezi multe spectacole. Te lămureşti din prima: eu de la “Plastilina”, de-acum vreo 4 sau 5 ani in Festival, când am descoperit-o şi pe Elena Popa în rolul bunicii. O minunăţie de spectacol. Dar să revin…

Herr Paul e un no man’s land cu nişte coordonate bine stabilite, daca este permisă licenţa. Herr Paul e omul ce atârnă în istorie, suspendat între planul trecutului şi al prezentului, cel mult. Nu are viitor, i s-a anulat demult pentru că el refuză să iasă din rădăcinile trecutului. Rădăcini care se desprind, la propriu, din decorul flamboaiant al Iulianei Vâlsan. Care, în seara spectacolului, alerga pe culoarele Odeonului alături de Radu Afrim să mai ducă vreo invitaţie, să mai lase câte un student să intre. Nu o cunosc, dar mi-a plăcut tare mult de ea în seara aceea. Are un zâmbet frumos şi emană bucurie.

Herr Paul - foto Liternet

Herr Paul - foto Liternet

Cezar Antal e protagonistul acestui spectacol şi creează un personaj care se lipeşte de suflet, prin nuanţe de mişcări ale mâinilor, prin mii de priviri sau prin atătea tonuri ale vocii. Herr Paul trăieşte tot pe un fel de insulă, paralelă cu orice intervenţie exterioară, în care totul e frumos, confortabil şi suportabil, mai ales. Când apar musafirii nepoftiţi, Herr Paul nu ştie cum să reacţioneze sau, mai bine zis, continuă să îşi trăiască ritmul interior normal, refuzând orice schimbare. În camera strâmtă a evoluat un întreg univers: al său, al sorei sale şi al amintirilor de-o viaţă. E poate viaţa însăşi, conservată într-un muzeu în miniatură, cu preţul sacrificării viselor. Scenografia Iulianei Vâlsan, cu animale împăiate, rădăcini suspendate şi insecte lipite pe pereţi, ilustrează tocmai alienarea (voită) de lumea reală şi viaţa (fericită?) în acest micro-spaţiu, dar cu macro semnificaţii pentru locuitorii lui.

Herr Paul - foto Florin Biolan FNT

Herr Paul - foto Florin Biolan FNT

O apariţie frumoasă este copilul-animal, interpretat de Andreea Gavriliu, singura vietate care îi vizitează pe cei doi fraţi. Copil maltratat de părinţi, cu apucături şi mers de animal, şi talent la balet. În casa lui Herr Paul, astfel de transformări sunt posibile. Ea e, poate, unica legătură cu o altă lume, dar, pe parcursul spectacolului, ea devine parte integrantă a universului Herr Paul. Andrea Gavriliu îşi construieşte personajul cu minuţiozitate, are o pregătire fizică fantastică, iar coregrafia pe care o interpretează e sinteza poeziei întregului spaţiu conservat.

Îmi dau seama că am “sărit” peste un spectacol în ordinea cronologică. “Hey, girl!”, mult-aşteptata creaţie a lui Romeo Castelucci. Un spectacol care m-a captivat iniţial, dar care spre final, am constatat că s-a jucat cu prea multe simboluri şi a ajuns clişeu. Dar rămâne amintirea, unei montări impactante la nivel vizual, care spune povestea veche de când lumea, a transformării unei fete-copil în femeie, care denunţă abuzurile şi prejudecăţile asupra femeii şi care pune cuvântul pe ultimul plan, la nivel artistic, în favoarea sunetelor şi a imaginilor. Din ceara iniţială, care se scurge pe tot parcursul spectacolului, se naşte o fată goală. Cu paşi mici, începe să capete viciile sau ticurile societăţii. “Gustă” rujul şi parfumul pe care apoi le arde şi îmbracă mantia marcată cu crucea medievală pe spate, purtând nedumerită sabia ce încă miroase a parfum. Un război cu societatea, cu stereotipurile, o luptă în care nu ar vrea şi nici nu ar trebui să fie… These are the queens who lost their heads, to the account of the people. Sunt cuvinetele ce revin, ca un refren. Femeia-erou, femeia care se sacrifică. Ioana D’Arc, Maria Antoaneta, Marie Stuart… I hate symbols…

Hey, Girl!  - foto Florin Biolan FNT

Hey, Girl! - foto Florin Biolan FNT

Apoi e bătută de un grup de bărbaţi. Din mijlocul lor scoate o femeie neagră, pe care o va conduce pe drumul iniţiatic. O va ajuta, deşi ea, cea dintâi, a făcut totul singură. În final, femeia neagră îşi pune masca celei albe, ca simbol al spargerii stereotipiilor şi a asumării unei normalităţi. Următoarea etapă, prin care trec împreună, e “Julieta”, vârsta iubirii, când pe ecranul din spatele scenei sunt proiectate replici din piesa lui Shakespeare. Apoi confuzia, cursa nebună între L si R, cele două becuri de la extremităţile scenei. Laserul şi sunetele asurzitoare, care îi inoculează cuvintele. Şi geamurile care le despărţeau pe cele două femei se sparg. Au căzut barierele, nu mai există tabu-uri, ne putem privi direct în ochi.

Vineri am revăzut Livada de vişini. Deja am scris într-un articol anterior despre acest spectacol. Reprezentaţia din FNT mi s-a părut mai slabă ca alte dăţi. Există şi câteva modificări regizorale, unele binevenite (eliminarea prezenţei lui Iaşa în momentul dialogului dintre Trofimov şi Ania), altele nu (la finalul piesei, nu se mai sparge nici unul dintre borcanele cu vişini; l-am auzit în culise pe Felix Alexa spunând că se păta decorul şi nu mai iese culoarea la loc…). L-am remarcat pe domnul Lucian Pintilie în sală, care l-a admonestat cu o privire ucigătoare pe un spectator căruia îi suna telefonul la final, când Firs rămâne singur alături de borcanele cu vişine….

Teatrul de la Sibiu a fost invitat în Festival cu “Viaţa binecuvântată a lui Bess”, după filmul Breaking the waves al lui Lars von Trier. Minunata actriţă şi capabilă de trăiri atât de diverse aceasta Ofelia Popii. Încă nu am văzut Faust, aşadar nu am termen de comparaţie şi, de fapt, nici nu îmi doresc. Joaca, pe muchie de cuţit, trecerea de la nebună la inocentă, de la iubitoare la curvă abjectă, cu o dedicaţie demnă de multe premii şi aplauze. Regia are meritul că te aruncă în joc si urmăreşti destinul bietei Bess cu emoţia unui meci de şah, încercând să intuieşti cine va face primul mişcarea greşită. Bess e prada unei comunităţi de şacali. Când eşti slab şi ai greşit drumul vieţii, ei au grijă să te înfunde de tot. Cutumele nu se schimbă şi continuă să distrugă destine. Poate trebuia subliniat mai mult acest personaj colectiv şi nuanţate mai agresiv, la nivel regizoral, conotaţiile sale negative.

Breaking the waves - foto Claudiu C Popa FNT

Breaking the waves - foto Claudiu C Popa FNT

Festivalul s-a încheiat (nicicând mai oportun) cu “Regele moare”, ultima premieră a lui Silviu Purcărete, o creaţie internaţională. Le roi se meurt sau cum să învătăm să murim. Sau cum au alţii grijă de lucrul asta. Sau cum într-un regat fals, nici regele nu mai poate supravieţui. Sau despre scăpările sistemului – ingenioasă alegoria fisurilor din tavan şi a nisipului care cădea, la intervale determinate, peste garda regelui. Totul este rece şi calculat, nu e loc pentru emoţie şi moartea nu se insinuează, ci intră cu bocancii. Raţional şi minuţios, Purcărete evidenţiază în montarea sa toate reacţiile prin care trece omul la aflarea veştii că moare: negarea, acceptarea şi regretul. Un actor tehnic şi corect în rolul regelui Bérénger ne-a arătat toate acestea. Aceleaşi calificative şi pentru ceilalţi – totul calculat, bine controlat şi la ţintă. Cred că aşa se poate descrie spectacolul domnului Purcărete. O masterclass despre teatru, regie şi interpretare, chiar dacă ne place sau nu. La final, rămâne scena goală, mai auzim doar vocea gâtuită a (aproape) mortului. Linişte preţ de trei minute şi aplauze…

Regele moare - foto Octavian Tibar FNT

Regele moare - foto Octavian Tibar FNT

Când am început să scriu acest articol, tocmai citisem pe un site de ştiri că urmează să fie disponibilizaţi nu ştiu câţi actori şi muzicieni, mai ales din instituţiile din Capitală. Iarăşi?!?!?! Dar cum e posibil? Nu a fost de ajuns să tăiem salariile cu 25%? Nu era suficient că s-a dat o groază de personal tehnic afară? Nu îndrăzniseră deja prea mult impozitând acum şi colaborările sau drepturile de autor? Până unde se va merge şi până când vom suporta? Iată, a fost un Festival Naţional şi toţi actorii au jucat. Nu au zis că stau acasă pe motiv de protest. Ei îşi iubesc meseria şi vor să o practice în continuare. Dar un semnal de alarmă sau mai multe trebuie trase. Cei de la Cluj şi de la Sibiu au amintit fie în timpul piesei, fie înainte, de aceste măsuri ale Guvernului. Bravo! Bine măcar că am învăţat cum să murim de la Ionesco şi Purcărete, poate unii nu se mai sperie aşa tare.

Dar trebuie să vorbească cineva. Nu unul, ci mulţi, toţi. Trebuie acţiuni concrete, căci pare că de ascultat nu mai ascultă nimeni demult. Deunăzi, am văzut la televizor un actor care vorbea tocmai despre situaţia asta ingrată. Repede, s-au gândit şi alte televiziuni să îl cheme. I s-a alturat un altul. Cui a folosit? Au venit televiziunile alea la vreun teatru să facă vreo donaţie din încasările lor din publicitate, spre exemplu? Au ieşit alţi actori la rampă cu vreo declaraţie? S-a mai întâmplat ceva? Nu. Asta e cel mai trist: că nu există forţă de reacţie. Că ne complacem, e mai uşor şi mai comod. La fel şi în sală, când e un spectacol prost: se aplaudă din obişnuinţă….

David Esrig - foto Florin Biolan FNT

David Esrig - foto Florin Biolan FNT

Era să uit! Domnul David Esrig a venit din Germania pentru a susţine câteva conferinţe în cadrul Festivalului. Am fost prezentă la una dintre ele, când domnul Esrig a vorbit despre raportul dintre raţiune şi intuiţie/inspiraţie în procesul creator. Şi despre faptul că atunci când creezi un spectacol, trebuie să ai ceva de spus. O operă de artă, un spectacol de teatru, vine în faţa publicului cu un mesaj bine conturat, pe fondul credinţelor personale ale creatorului său. A bon entendeur, salut!

Articolul a aparut si pe Yorick.ro, aici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s