weekend intre lacrimi, ploaie, teatru si soarele din ziua urmatoare

E tare bine sa plangi. Te eliberezi de toate gandurile rele care te urmaresc, suferi la extrem minute in sir, suspini, simti ca nu mai ai aer…Ai vrea sa se prabuseasca ceva peste tine ca sa se termine. Sau ai suprima timpul, ca sa nu mai simti, sa nu te mai intorci in trecut, cautand momente fericite, sau sa nu te proiectezi intr-un viitor salutar. Dupa climaxul asta, simti ca te eliberezi. Capul ti-e inca greu si iti zvacnesc tamplele, dar corpul incepe sa fie mai usor. Incet, se usuca lacrimile pe obraji si ai puterea sa te dai jos din pat. Apa pe fata e cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat vreodata. Nu iti reda puterea de a face/schimba ceva, dar macar poti sa vezi in oglinda, si incerci sa iti spui ca parca mai e un pic de speranta si ca ochii vor mai zambi candva…

Apoi cel mai mult te ajuta prietenii care te asculta. Si care iti dau un suras sau un cuvant sa mergi mai departe, sa razi, sa ti se para banal si usor de trecut peste. Ii iubesc asa mult…sper sa stie si ei. Asa, la o masa, cu un ziar si o punga de chips-uri, vorbind despre atatea si despre nimic concret, parca aveam iarasi chef de viata. Si le-am sunat pe colegele de la grupul de teatru, sa mergem la premiera unui prieten. Desi toata ziua hotarasem sa aman, sa nu ies din casa si sa indur ploaia marunta dinauntru, alaturi de suferinte si nemultumiri personale. Ce bucurie ca m-am dus, ca am fost iarasi alaturi de oameni care imi fac bine, ca am fost la teatru, ca am vazut actori superbi…

Toate astea s-au intamplat si pe fondul unei discutii cu profesoara noastra de Actorie, vineri. Era suparata ca lipseau studenti la ore si ne-a rugat ca in weekend, fiecare sa se gandeasca foarte bine de ce vine la teatru si ce vrea sa faca in orele cand suntem impreuna. Ne-a spus ca trebuie sa fim generosi si dedicati complet meseriei asteia, care, de fapt nici macar nu e o meserie. E vocatie personala, e o alegere de viata, pentru totdeauna. Si iti cere disciplina si rigoare. Fara toate astea, nu putem sa avem aceleasi rezultate profesionale, nu putem sa generam energia necesara pentru a lucra frumos si la nivel personal totul ramane plan si anost…
Stiam toate astea, ii dadeam atata dreptate si ma afundam in mine insami, suparata pe toate zilele in care, din cauza atator lucruri, nu facusem suficient pentru teatru si, desi eram hic et nunc in timpul clasei, simteam lipsa orelor de acasa.

Dupa weekendul asta, purificator, as spune, cand m-am intrebat in fiecare minut daca imi asum credinta asta pentru toata viata, raspunsul a fost neincetat acelasi – da. Si e un da care vine din zambetul care mi s-a incris pe fata sambata la premiera colegului, din fericirea din voce cand povestesc cuiva despre orele de la teatru, din nelinistea cu care ma gandesc ca pe 16 aprilie avem examen…E din corp, din suflet si din minte. E…ca la teatru: cuvant, voce si gest sunt una si aceeasi unitate. Una nu o poate contrazice pe cealalta…Azi mi-e mult mai bine.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s