momente de frumusete imorala

De cateva saptamani tot incerc sa scriu un post. Nu stiu daca acum e cel mai bun moment pentru a-l scrie, dar simt ca a trecut prea mult timp. E un fel de presiune pe care mi-o autoexercit, si de care in acelasi timp incerc sa scap. Acum insa cred ca e mai bine sa profit de ea, pentru ca am mare nevoie sa scriu despre toate lucrurile frumoase pe care le-am trait in ultimele zile. Pentru ca frumusete imorala asta inseamna – frumosul din jurul meu, ceea ce nu am sa uit curand, poate chiar niciodata, ceea ce mi se intampla cand ma astept cel mai putin si ma face sa imi pierd respiratia, sa ma emotionez, sa plang, sa rad fara oprire. Sunt clipele cand, de fapt, nu stiu cum sa reactionez, pentru ca se intampla multe deodata, neasteptat, si atunci se creeaza un pate de emotii si stari in cap si in suflet, am senzatia de deja vu, dar de fapt e doar o arma de autoaparare, caci nu imi vine a crede atata fericire.

Frumusete imorala a fost cand faceam a doua repetitie generala a atelierului de final de curs si profesoara ne-a spus doar atat: traiti momentul, riscati, nu va ganditi sa iasa bine sau la rezultat, ci doar sa traiti ceea ce vi se intampla acum si sa va simtiti partenerul. Odata, am fost chemata la un casting la Teatrul National si m-am pregatit cu o seara inainte. In ziua respectiva, cand urcam scarile, ma gandeam ce norocoasa sunt ca pot sa pasesc pe scena aia, chiar daca si numai pentru un casting. N-a fost nevoie de mai mult. Ne-am conectat cu totii si am uitat de tot, am plans, ne-am zbatut, am ras, ne-am lasat in voia celuilat si nu am gresit nici un moment.

A urmat apoi SURPRIZA. Si da, aici am ramas fara cuvinte, aici am ras si am sarit aiurea, pentru ca nu stiam ce sa fac si cum sa primesc atata generozitate si iubire. Ce faci, ce spui si ce gandesti cand gasesti doi prieteni in fata casei la 11 noaptea, care au venit tocmai din Romania sa te vada la atelierul de final de curs??? SI NU TI-AU SPUS CA VIN 😛 Ma rog, recunosc ca imi doream mult, ca le transmiteam foarte des dorinta mea si undeva in suflet ma gandeam ca poate imi fac o supriza. Dar sa vezi visul realitate este fa bu los. Stars in my eyes 😉 Si nu au venit singuri, mai venea si cineva din Amsterdam, dar vizita asta era confirmata. Insa asta nu o face cu nimic mai putin de o frumusete absolut imorala, care m-a facut sa rad, sa fiu bucuroasa si sa ma simt iubita.

SCENA. Scena de teatru per se deja face parte din categoria frumusete imorala. E un spatiu gol, cum spunea Peter Brook, care fascineaza in sine. Singurul moment cand ai vrea sa fugi, sa nu mai stai acolo, sa n-o mai simti sub picioare, e in culise. Cand lipsesc minute, secunde pentru ca spectacolul sa inceapa. E intuneric in sala, tu vezi doar lumina de la iesirea de urgenta si gata, e semnalul de intrare in scena. Ma asez pe scaunul meu, iau cartea in maini. Un coleg spune monologul de inceput, noi suntem inca fara lumina. Acordurile lui Edith Piaf – La foule, si se aprind reflectoarele tuturor. Asta e momentul cand n-ai mai pleca, cand stii ca e bine, ca esti alaturi de colegi, simti energia si privirile din sala, vrei sa te simti bine si sa faci ca spectatorii sa se simta bine, respiri profund si te arunci in gol. Pana la sfarsit se pot intampla multe, poate sa mearga bine sau prost, dar nimic si nimeni nu iti poate lua senzatia indescriptibila de a fi pe scena.

O dimineata racoroasa si placuta de vara, cand, inainte de a ma urca in masina, am simtit nevoia sa multumesc. Nu stiu exact cui, dar stiu ca am ridicat ochii si am multumit ca exista oameni care ma iubesc si imi arata asta in gesturi la care nici nu visam.

Tot datorita oamenilor astora, plansul pe la 1 noaptea, la terasa, cand cineva iti face poze, a devenit un alt fel de frumusete imorala.

Noaptea de sanziene, sau Sant Joan de aici, din Catalunya. Solstitiul de vara, noaptea cand scrii pe o hartie lucrurile pe care le doresti in viata ta si pe alta tot ceea ce ai vrea sa dispara. Si apoi le arzi pe ambele, cu credinta in energia si spiritele care ne inconjoara in noaptea asta. Intalnire cu prieteni, rasete in miez de noapte, zgomot, muzica, afonie in dimineata urmatoare, pescarusi, plaja… Mi se pare ca e prea mult…chiar atata frumusete sa incapa intr-o viata? Si doar in cateva saptamani 🙂

Stagiu de teatru combinat cu iesit in oras si mult soare, cu Lluc bebe alergand si zambind alaturi de noi, proiecte de vara, de ani si de teatru, pe care il iubesc atat de mult. Oameni pe care acum ii descopar si de la care invat, carora le sunt recunoscatoare si le voi fi mereu, sanse noi, dans, rasarit.

Am incercat sa scriu ce am simtit. Mai mult nu pot si nici nu stiu sa spun. Multumesc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s